Taina

închid lumea între pleoape.
îmi sting şi-auzul,
ucid orice miros.
îmi atârn gândurile
de tăcerea ta.
mă arde-apropierea
obrazului tău gol;
îmi picură pe buze
o liniştită taină.
mă strâng cuminte
la umbra braţelor tale,
limpede, fără cuvinte,
aproape copil.
m-adăpostesc în tine,
făcând lumină-n mine.
eşti inima din care
nu mai vreau să ies,
e singura cu gust de scorţişoară !

Lotus

The story of man
Is one outside
The lotus flower –
Time worship,
Space worship,
And how he fell
So madly in love
With the wheel of meat.
How he drags it
On a railroad,
How he drops it
On a rockbottom.
All he is –
Is madness in a coffee cup.
The esential outside smile.
He can’t hear all
Those poor birds
Singing in the dark –
Where he left
His lotus flower
Ablaze,
A purple corpse
In limited edition.
Oh, man –
That self-murdering
Prince of doom.

Vision

My fingertips are holding
To some papers,
To some people,
I wish I could butter
All the wounds they cause me
And I love
With the quiet flame
Of ignorance.
There are times when
I can’t spin at all
My wheel of fortune,
It’s somewhere stuck
Between a love
And a cigarette.
And those sleepless
Hearts I hear
Beating in the dust
Can’t roll me over,
They’re buried
With their karma.
My lives are yet to come,
However,
Compressed into one tiny
Second of ecstasy –
In slow vibration,
The taste of a galaxy,
The taste of a lover,
Recall my waking vision
Of no streets,
No names,
No flowers,
Just the iron silence
And my soul.

Karma

Sărăcie mare pe
Oasele noastre –
De-asta furăm din
Carnea galaxiilor,
Poate arătăm şi noi
A ceva mai puţin
Hidos –
Şi nu ne mai îmbrăţişăm
cu coastele,
Doar ochii clipesc
pe dinăuntru –
Iar când ne-apropiem,
Ne arde puţin pulsul
Unui creier firav,
Secat de meditaţii şi
Morfine –
Într-un vis bizar
Ce parcă nu-i de-aici,
Vieţile anterioare
Vor să se sărute.

Metamorfoză

 

Slăbesc.

Îmbătrâneşte vara-n mine.

Cresc în schimb mii de insecte,

Mi se lipesc de zidurile cărnii.

Mă întunec,

Mă desenează în cărbune

Un zeu strivit de icoane.

Sau vreun artist alcoolizat.

Şi mai şi-ncearcă să cânte la mine

Balada țesătorilor de mit.

Mă dezacordez.

Ce anonimi mai gustă

Din secolul meu intoxicat?

Din taina nebuniei mele?

Mă sufoc.

Mintea mi se scaldă-n vomă,

Inima – rod cariile la ea.

De ce atâta lăcomie!

Uşor, vreau să văd cum mă descompun!

Visul de a fi concret,

Fie şi mâncat de câini.

Sau de iubiri.

Respir. Simt.

Parcă aş fi întreagă.

Şi descompunerea –tot mit!

 

Visătorii

 

Cu toții suntem jalnici

Cronicari ai nostalgiei.

Ne zgâriem pielea până

Ajungem la venă.

Poate pluteşte p-acolo

Ceva interesant…

Mai interesant ca în paharul cu vin.

Ne tremură mâna

Pe chiştocul de țigară,

Parcă ar merge mai bine

Stins într-o lacrimă, două.

Când coşul de gunoi se umple

De căderile noastre nervoase.

Atâtea nopți am adunat în noi,

 În prăpastie,

Că s-a supărat şi timpul.

Iar spațiul,

Cu pământul rănit

De epilepsiile noastre,

Aşteaptă să nu-l mai sufocăm atât.

Să mai strigăm şi spre-nălțimi.

De-acolo să fi venit ele?

Păsările albastre care

Ne zvâcnesc în inimi mai tare

Ca supradoza de cafea.

Ne înfricoşează groaznic!

Comă?

Dar stai…parcă în albastru pur

Erau colorate visele.

Foame

Ti-aş spune ceva…
Dar un câine vagabond
Mi-a mâncat cuvintele.
Şi noi suntem flămânzi,
Ne mâncăm unii altora
Aripile crescute contorsionat
Pe dinăuntru.
Hai, întinde-mi palma
Să scuip în ea
O drojdie de dragoste.
Să ai ce devora nişte veacuri.
Ce-ai să faci?
Ti-ai vopsi şi tu obrazul,
Râzând, cu sângele meu
Opărit?
Le-am zis dracilor
Să nu-l dea în clocot
Că va ieşi din el Eden…
Adună-ți acum corbii
Şi hrăneşte-ți bezna
Din pământul meu solar.
Dar foame mi-e şi mie…

Cât mai e ceasul?

E ora trei.
Sau nu e niciuna. E doar
Limba de ceas
De care mi s-a lipit sufletul
Ca o gumă.
Sau stai…suflet?
Încerc uneori să-l
Rod de pe os,
dar se desprinde greu.
Până vine iubirea cu
Fierăstraiele din ea.
Şi atunci ce?
Ascult până la ora şase
Cum ciocănitoarea albă
Îmi strică pieptul.
Împinge vena
În sus, sus de tot,
Să fac transfuzie cu sori.
Le iau toată căldura.
De-asta e vidul
Aşa rece?
Şi pe mine cât mă mai zgârie
Gheara asta de foc?
Până la ora nouă
Mă taie o respirare
Aproape de a mea.
O să tacă ceasul.
Îl sperie zbaterea mea.

Viermi de lumină

Mă strecor dincolo de
Hotarele retinei tale,
Îți fur lumină
Şi înserez totul
În veacu-mi obosit…
Apoi îți culeg zările
Ce dorm în iris,
Le semăn din nou
În carnea cerului
Ce-mi creşte pe tâmple…
Mă ascund printre nervi,
Lacom sorb de-acolo
Povestea razelor tale feroce
Ce muşcă şi ele din
Orbitorul meu animal!
În acelaşi potir se răsucesc
Viermii tăi de lumină
Cu viermii mei de lumină –
Şi scuipă luceferi
Peste molozul de-ntuneric!
Iată cum eterna dimineață
Ne mestecă uşor
Într-o pastă cerească,
Scurgându-se pe țărmul zeilor –
Apoi orizonturile albe
Pot bea în tihnă
Sfânta noastră respirare,
Căci noi am întunecat
Întunericul,
Am dat drumul izvoarelor
Stelare!
Cât simt lumina ta
În lumina mea…

Creaţie

În noaptea minţii mele
Mi se răsuceşte nervul
În jurul unei stele –
Sterile, vagaboande,
Căutată poate de un firav
Ochi de copil.
În craniul meu se zbate
O clapă de pian
Ce poartă falnic
Solara agonie
A unui dumnezeu privit în jos…
Sculptez atunci un zâmbet
Pe leneşa-mi planetă
De crime şi romanţe –
Prin răzvrătirea sa
Voi strecura cerurile toate!
De buze îmi capsez
Un gând impertinent
Cu care voi ucide…sau voi naşte
Copilul – univers!