Amfora

sã-mi pustiesc
amara amforã aş vrea,
sã cresc în ea o planetã
a gândurilor decapitate
pe care sã scurg
câte un ceas
de lipsã de-ntrebare
şi ea sã cânte
la mine
ca la o lirã-nlãcrimatã
de ciocnirile de stele,
atâtea stele care zac
în mine,
hrãnindu-se din
ochiul scurs pe aşteptare.
mã danseazã amurgul
în îmbrãţişãri de
şoapte cotropite
ce colţii îşi înfig
în carnea amforei
suspendate în clipa
retezatã de zâmbetul
recilor cireşi.
sângele zdrobit
în muzicã ar vrea
sã mãnânce cerescul
din miezul gliei,
dar amfora îmi bate
ca ultima amestecare
de morţi înmiresmate…
s-o sparg în rãnile
visãrii aş vrea,
sã nu-mi mai strângã
aşa tare
secunda, râsul, plânsul…

Scrisoare catre spirit

îţi cânţi cenuşile,
anticul meu spirit!
şi iar priveşti în gol
La rana visului din adevãr…
din moarte…şi iar din adevãr.
tu, sticlã sângerândã
în ochiul întunecat de zeu,
cântã-ţi aripile şi sparge lumina
care tãcerea o orbeşte…
cuvintele…şi iar tãcerea.
surghiuneşte-ma!
în ţara potopului
unde strigãtele pãlesc în fantasme –
nu mã mai poţi cânta.
hrãneşte cu opiul divin
pe altcineva.
lasã-mã sã fiu umbrã,
lasã-mã sã fiu aer!
anticul meu spirit,
sângele tãu mã ispiteşte prea mult
sã caut un sâmbure de Dumnezeu
în melodia ta…
opera speranţei tale, iatã!
opera strigãtului tãu, iatã!
opera Luciferului tãu, iatã!
anticul meu spirit,
baladele tale umplute
de senzualã alchimie
râvnind visarea –
nu mã cânta,
ci arde-n mine vocea ta
s-aud o patimã de înger.

Emoţie

alterare incandescentã
ce creşte
într-o cãdere de inimã
visând ireproşabila imperfecţiune –
titanicã ciocnire
de alterãri
îndrãgostite de decadenţa
emoţiei candide
ca o îmbrãţişare de amurg
nespus –
spectrul grãdinii edenice
creşte ghimpii amorului
în curgerea de opiu
a perfectei imperfecţiuni –
iluzia ne bea
sufletele lâncezite
în negrul putred
vuind a iubire
în disoluţie.