I s-a uscat zâmbetul în piept. O zgârie. Şi se zbate. Dulcea zbatere! Cât de îndrãgostiţi suntem de dureri! De zâmbetele nenãscute! “Iese un fum albastru din tine”, îi şopti corbul. “Vrea sã joace”, îi zice ochiul ei împietrit, “vrea sã zburde, dar vezi tu, de fapt e doar o urmã veche. Sau un vis al focului ceresc. Strigãt în pustie. Focul a învãţat sã moarã, dar îşi mai aminteşte totuşi câte ceva. Acum însã e prea pãmântean. Are nevoie de ceva venite de dincolo…”. Corbul îi intrã în piept. Îl simţi rece. Şi în loc de sânge prin vene curgeau litere. “Mi-am pierdut şi gândurile. Nu mai am nimic”. “Tu nu eşti gândurile tale oricum”, rãsunã corbul de lângã inima ei, zguduind-o. “Cred cã n-am învãţat sã mor cum trebuie…”. Corbul îi zgâria pereţii inimii de sare. Rana era dulce. I se pierdea prin vena surdã. Şi urma aripii sale ascuţite..tot mai dulce ca primele iubiri. “Imi simt sufletul scurs într-o amforã. Una cât firul de nisip”. “Cât o lacrimã”, o contrazice pasãrea. “Una roşie”. Corbul se zvârcolea în noroiul din umbra ei ce fredona…romanţa celor ce se înjunghie. “Mã doare ochiul tãu înflãcãrat”, îşi mişcã ea buzele tãiate. Din corb ţâşnirã valuri de luminã. “Uite, ţi-am gãsit suflul”, îi strigã el. “Dar nu presimţi tu, iubite, cã în fântâni umplute de pãianjeni iarãşi se va îneca? Cã Dumnezeu mi s-a mutat pe buzele, iar buzele mi le mãnâncã şarpele?”. Corbul i se strânse în pupilã, îndurerat şi gol. Pe plisc îi înflori un trandafir. “Romanţa celor ce se sting…pe aşteptarea unei petale calde”. Şi spinii intrau pãtimaş în roşul sedat al unui mucegai de inimã…Corbul cânta mai frumos ca privighetoarea…şi ea adormi pe zdreanţa unui vis.

Pe când noaptea pe trepte curgea, în visãri fãrã nume îşi îneca dorurile…mai singurã ca într-o catedralã de cearã…Ochii ei nu mai voiau sã cânte. Sicriu îşi fãcuse din ceasloavele arse. Ochii ei erau supãraţi. Dar lacrimile parcã devenirã dulci. Ştia Dumnezeu mai bine…cãci el le clãdise o fântânã pentru ele, din care sã guste ocazional, când mai cobora sã-şi viziteze abisurile umane. Dar în ultima vreme pãianjenii, şi ei la fel de solitari, îi împânzirã şi lui privirile. Ochii ei se plictiseau. Prea multã ea. Prea puţin din celelalte. Un sãrut uitat de luceafãr încã îi mai frângea trandafiriul buzelor. Şi parcã îi atingea şi oasele. Dacã le mai avea. Corpul tinde uneori sã se dizolve din pricina amintirilor. Se preface într-un susur roşiatic…vis al unui colţ murdar de univers. Cine mai serveşte o inimã pe la ospeţele barbare? Cine mai e însetat de patimi? Ochii ei au glumit cu un corb care tot îi şoptea sã nascã un cuvânt…O adiere de vis, acolo…De ce nu? Când nu mai poţi plânge, începi sã scrii. Eventual pe pereţii unei catedrale de cearã, când mâinile îţi ard şi începi sã te topeşti cu Dumnezeu. Care s-a plictisit şi el…de ochii ei rãscopţi. Probabil cã şarpele din paradis sãlãşluia mai întâi pe dupã lumina frântã a privirii analfabete. Era şi ea la pe o margine de amforã. Sau în ea. O licoare tare. Cine sã-i soarbã ochii? Tot corbul o mângâia pe frunte cu un mit frumos. Sau îl ţesea pe inima strânsã între nişte versuri rãsuflate…ghici! De ochi. Cred cã Dumnezeu mai rãtãcea prin ei. Dar unde sã fie mai bine? În rãceala catedralei sau rãceala unei flãcãri care se zbate, se zbate, se zbate ca sã-şi aminteascã cum era când…ochiul era cald…

mi s-au coagulat dorurile în
ciobul pictat pe
care încã îl mai numesc inimã –
imbrãţisãri vulgare cu secunda
mã seacã-ntr-o stafie vie!
si parcã-mi cresc dinţi
de fier pe nervii albaştri
care tot rod osul
legilor neînţelese…
aş vrea un ochi fãrã idee!
sucit mi-e zborul în
incrâncenarea cuvintelor,
cometelor ce ţes
o tentativã de destin.
zeii m-au murit
din când în când
sorbind parfumul lipsei
de trecut-
mi-e foame de foc!
de forfota pãmânturilor
ameţite-n argintul
valurilor mândre, îngereşti…
sã-mi strige un înger
solzii de prin ziduri,
sã se adune-n nepãsarea
unui gând mântuit!?
mai departe, pe trupul meu sãrat
il doare o noapte care
işi ascunde sfera –
înfiptã într-un arbore întors
stafia îşi sfâşie
scânteia senilã…
şi ochiul meu fãrã idee
oare a ce culoare mai miroase?

sunt proza care murmurând
a sângerat
în vers.
sunt versul care tresãrind
a suspinat
in literã.
sunt litera care vuind
s-a scurs
în stele.
sunt steaua care s-a îndrãgostit
de pamânt
si-mbrãţişându-l prea tare
s-a uscat
într-o întrebare.
sunt întrebarea care s-a stins
în fiorul
rãspunsului mut.
şi mai sunt
rãspunsul care m-a strivit
în arderea cerescului.

Aş vrea sã-ţi spun povestea,
Durerea unei aripi,
Dar ea nu se vrea spusã, cãci
Ea este un eu
Şi eu m-aş spulbera-n pãmântul
Ce-o va înghiţi.
Frânturi de fraze ne-mplinite,
Sau, din contrã,
Prea împlinite,
Mai au curaj sã doarã,
Sã se zdrobeascã de pietre
Şi de ramuri.
Ah, povestea…clipa
Care îmi strânge pieptul
Şi-mi zgârie retina.
Ce stele şi pãmânturi
Or fi visat-o şi pe ea?
Şi ea de ce m-a visat pe mine,
Os servit la ospeţele de zei?
Pas frânt peste amurgul
Ce mã închide ca pe pleoapa
Ultimelor zãri?
Strigã-mi povestea
Ca sã mã pot desprinde
De-nveninatul rug…

when sunsets die in
lonely thunders
we loosen chaos blind
to wander
on voices of perpetual red
pouring in a roar
of summer lost…
how can we drink tomorrow
with its twisting
truths and troubles?
a spleen and stain for
all the wicked loves
we carve on poisoned eyes
heartless, in the unknown…
how can we sing the hour
monochrome, profane,
in a chapel desolated
reaching for the skies?
spill the vague perfume
of memories corrupted
and hail a dream
of passion tortured
in its own nakedness…
how can we bleed art
breathing embers
when the heart shaped
tear supreme
is no longer
a dancing lion?
strangers to the timid candle
melting with the souls
of priests and lovers,
we burst no gardens
on smiles asleep…
How can we embrace a
Solar flare in madness,
become a grain of paradise
if we remain
a glimpse of tragedy?

Îmi curg ceasurile prin vena rãsuflatã, convergând în amfora inimii. Luna iarãşi mi s-a lipit de frunte, sãrutând-o mai aprig decât orice ibovnic. A adormit glasul dorului pe sânul cald, şi-nfiorãrile nocturne se joacã pe buzele zvâcnind a amintire. Cine pot fi decât amanta culegãtorului de vise? În carnea mea cântã o lebãdã…orizonturile potcovite de albul inorogului grav, de umbra fumegândã a poetului prins într-un zbor întors…cãtre versul rãtãcit în femeie. Groazã celor ce iubesc stelele, cãci cum sã se amestece o carne ca a mea cu oasele lor sfinte? Un cuvânt şi o mirare pânã când se elibereazã un strigãt pãtrunzãtor de…extaz. Ce neajuns mântuitor! Sã iubeşti stele şi poeţi…plãcerea supremã care veşnic te va lãsa în cruntul jind…dupã mai mult…
Dureroasã ţi-e îmbrãţişarea, luceafãr! Ruptã de fierbinţealã în durerea sa! Dar şi tu te vei scurge pe aripile mele, în infernul meu. Sufletul tãu va dansa pe tâmplele mele, dar nu le va încleşta! Ce sã fie mai nebun? Dorul de carne sau dorul de luceferi? Poezia îmi muşcã din sufletul decolorat, dar, poete, şarpele meu îţi încolãceşte trupul şi vrea sã te rupã de tine…şi câtã stingere în voluptate! Ochiul pãmântului s-a pierdut în anotimpul şarpelui. Dar se întinde spre inima lunaticã. Şi coapsele poeziei se încordeazã pe arãmiul suflet…în mişcãri viclene.
Mi-e foame de ceresc şi un trup poetic sã-l cuprind cu coapsele aş vrea! Sã-l sparg în copilãrii, sã-l zbor în zare. Oare doar gândul sã ţeasã amorul dintre mine şi idee? Dar ce altceva sã roteascã vârtejul materiei mele? Iubesc dansul corãbiilor ce vor sã-mi spargã pieptul…dar zeul mã strange prea tare şi sângerez cu vise ce-mi bat în loc de inimã. Îmi atinge luceafãrul omenescul, dar nu-l poate savura decât între douã licãriri. Iar eu cerescul…între douã bãtãi de inimã. Şi trupul, şi sufletul, sunt cântece fãrã rãspuns. Se cuprind unul pe celãlalt în tresãriri rebele, îşi cautã sunetul cel dintâi care le-a creat. De ce, poezie? De ce îmi iubeşti zvârcolirile?
De ce îmi iubeşti sângele cald al buzelor, poete?
Iar sângele din ochiul meu melancolic de ce e îndrãgostit de tainicul amurg? Trupul mi se izbeşte de gândul metallic, gândul fuge din calea fierbinţelii cãrnii…Dar luceafãrul se scurge încet în sunetul lor comun, strivind uşor şi sânul şi cuvântul…şi e în paradisul secundei de pe obrazul copt şi suflul parfumat. Şi totuşi, poete, vena mea cât te poate gusta? Rãmâi între bãtaia inimii şi bãtaia cuvântului. Naşte-mã ca ibovnicã de zeu şi sufletul mi-l jertfeşte pe crucea fiicei tale. Sã alerge inorogul printre oase şi fantasme, în pieptul cald în care bate…o idee.

“Un om este ceea ce-si aduce aminte despre sine”. (Nichita Stanescu)

Cãlãtorule, ai uitat cã eşti nemuritor? Tu şi veşnicia sunteţi gemeni. De ce ai plânge? Ca lacrima rãscoaptã sã nascã luceafãrul pe nãvalnicele-i buze…dar şi el va fi prea strâmt pentru cosmosul ce-l porţi fãrã sã ştii…Ascultã tãcerea. Cãci universul îţi strigã prin ea mãreţia! Nu eşti gând. Nu eşti emoţie. Nu eşti sentiment. Eşti toate laolaltã şi dincolo de ele. Iubeşte-le şi vorbeşte cu ele, cãci te-au aşteptat pe pãmânt ca tu sã le devii prieten şi sã vã îndrumaţi reciproc. Cuprinde cu braţele fierbinţi muntele şi stânca şi râul şi aripa, ridicã la cer glia ce ţi-a oferit trecãtorul trup! Iar dacã setea de ceresc te tot arde, rãcoreşte-o cu aurul lãsat în tine de zeii cei dintâi…cântã, joacã, luptã, aleargã, viseazã, doreşte, zâmbeşte! Sau vrei ca zeul tãu sã piarã-n temniţã încãtuşat?
Crezi cã strigi în pustiu? Doar tu eşti umbra adevãrului, mocnind a tulburare, rãzvrãtire, mâhnire şi refuz! De ce sã nu fii…tu? De ce n-ar fi adevãrul cea mai frumoasã metaforã a ta, în care sã-ţi zvâcneascã eresul, crima, arta şi idila? Ai naşte stele pentru un univers întreg de ai vedea ce comori porţi cu tine!
Care e cauza privirii tale? Care e cauza gândirii tale? Care e cauza inimii tale? Cine va ridica de pe tine îngerul cel negru dacã nu sunetul firav al unei binecuvântãri? Cum vei porni spre viaţã fãrã sã-ţi mântuieşti fiecare gând şi fiecare emoţie, fãrã sã înveţi sã simţi dincolo de simţire? Nu te mai agãţa de ora veche, de cuvântul rece…cãci ele tot vor respire prin tine…de nu-ţi va fi fricã de nicio amintire. De ai curajul de a-ţi aminti. Te cautã sufletul cu jind, lãsându-se plans de el însuşi, cãci tot azurul ţi l-a dãruit, azurul ce ţi s-a lipit de vene. Nu vrei sã redevii înecul în ochiul cel albastru? Viseazã, copile!
Ţi-e fricã sã nu te consumi? Dar cum, dacã esenţa ta e zeul? Aruncã-ţi teama de pieire şi uitã-te adânc la frumuseţea cioburilor tale, din care vei fãuri un mosaic prin care sã-ţi cadã soarele şi luna pe pleoape, când vei fi în singurãtatea singurãtãţilor! Te provoc sã te spargi în cât mai multe cioburi colorate!
Te mai provoc sã te desprinzi de tine. În murmur de izvoare. În mirişti înverzite. Pe nisipuri sclipitoare. În licãriri de şoapte. Pe buze parfumate. Te provoc sã ai tãria de a te rupe de EU ca sã aspiri la SINE. Vrei sã-l afli pe zeu? Priveşte cãtre tine. Dar mai mult cãtre celãlalt. Şi mai mult între voi.
Te provoc sã zâmbeşti singurãtãţii şi tristeţii. Vei mântui tot ce vei inunda cu inocenţã. Nu-ţi fie fricã de veninoasele sãgeţi, cãci uneori le mai azvârle şi arhanghelul sã vadã pe unde mai curge sângele albastru. Rãspunsul tãu cãtre univers! Şi cufundarea lui în tine! De ce şovãi? De ce chemi sfârşitul? De ce aşterni cenuşa? Nu ştii cã pãmântul nu poate sãruta cerescul decât prin mijlocirea ta umanã? Şi sufletul tãu straşnic şi-a dorit omenescul! Trece-l prin toate vãpãile sale, ca niciuna sã nu-I ma fie strãinã! Te provoc sã fãureşti rãsãritul de luceafãr din bulgãrele de pãmânt!
Copil visãtor, te provoc sã-ţi vindeci setea de mântuire…bând din lãuntrul tãu şi potolindu-I şi pe ceilalţi cu sfintele tale izvoare! Trãieşte lucruri mici, trãieşte lucruri mari, te provoc sã-ţi omori inima şi s-o reînvii în mãreţie şi în glas de îngeri! Iubeşte-ţi nebuniile, nevrozele şi sângerãrile şi vei desface zãvoarele cosmic…şi te va purta cântecul astrelor! Te provoc sã te scuturi de gânduri şi sã învârţi roţile cereşti! Vei tremura sau vei surâde? Drumul slobozirii e prea întunecat? Cu atât mai bine! Te provoc sã fii o stea. O stea care pulseazã prin toţi rãrunchii eterului. Cu cât de multe poveşti îţi poţi pecetlui soarta? Te provoc sã-ţi trãieşti visul nebun al vieţii pentru a scrie o poveste mai mare decât universul!
Te provoc sã trãieşti zeul şi sã-i asculţi tãcerea şi sã-i iubeşti misterul. În ceilalţi şi în tine.

“De vei avea aur în sufletul tãu, în licãriri de aur va strãluci tot ce porneşte de la tine”. (Nicolae Iorga)

Unde fugi? Unde te ascunzi? Într-un orologiu scârţâit? Într-o candela tremuratã? Într-o umbra plângãtoare? Ţi-ai îngropat poetul în boalã şi delir, în amintire de romanţã negative sau vers nãucit şi sec…nu auzi viermii cei flãmânzi cum rod la uscãciunile rozei ce ţi-a fost odatã nemuritoare iubitã? Nu mai fi cimitir de aripi împãienjenite! Unde ţi-e cântul? Nici zbaterea nu mai curge în şuvoi de patimi, ci doare de…groazã. Ecoul ochiului tãu rãsunã a prohod, ţi-e mult prea dragã întunecimea, ţi-e mult prea dragã frângerea. Te-ai prefãcut în sarcofag. Aprinde-ţi visarea! Ce aştepţi? Îmbrãţişeaz-o şi iubeşte-o! iubeşte-ţi rãnile şi rãul, şi moartea şi durerea, şi gândul, trupul, inima, cãci sunt petale din aceeaşi rozã. Ieşi din pocalul otrãvit de tãgadã şi curgi nestingherit pe braţul roşu-al lunii. Sparge zidurile cetãţii sugrumate de sunetele satanicelor frici şi zburdã-n foc îngeresc…dupã tine!
Ai tu, cãlãtor, curajul de a merge pânã la graniţele fiinţei tale? Şi-apoi sã treci de-nchipuirea cã ele sunt aievea? Arde negura din lume cu flacãra ce ţi-e osândã de nu vrei sã-i rãspunzi! Iubeşte-ţi lacrimile ca sã poţi ieşi din straiul lor! Nu vezi ce inimã frumoasã îţi creşte? Nu vezi ce strãlucire tresare-n zgârieturi? Aruncã-ţi inima în fluviu, s-o sãrute valurile, viforul şi vraja! Dore-vei pacea? N-o poţi gãsi evitând tumultul şi beţia vieţii.
Tu esţi poetul. Tu eşti poezia. Binele şi rãul se-mpreuneazã pe altarul divinului din…tine. Te provoc sã faci din fiecare gând, emoţie şi faptã o capodoperã. Iubeşte-te ca sã te poţi depãşi. Învaţã sã rãmâi în durere ca sã poţi ieşi din ea. Iubeşte-ţi moartea ca s-o învingi. Învaţã clipa ca deschizi poarta eternal. Te provoc sã devii o sferã cu diametrul pretutindeni şi circumferinţa nicãieri.
De ce sã-ţi fie lumea o capcanã? Când te refuzi pe tine, e gurã de balaur. Dar e fecioara din alcov când vrei sã-i sorbi simţirea…Te provoc sã-ţi scoţi sufletul din cufãrul cu temeri, plictis şi deziluzii. Şi sã-i devii cavaler credincios. Sã-l cânţi pe clavecin. Sã-l bei într-un pahar de vin. Sã-i inchini un vers. Sã-l spargi într-un amor. Sã-l îneci în voluptate. Sã-l alergi prin codrii copilãriei. Sã-l cãlãtoreşti printr-un ceaslov.
Neînţelesul…de ce sã-l ocoleşti sau sã te temi de el, când suflul şi privirea sa sunt supreama dezmierdare? Îndrãgosteşte-te de secretul propriei existenţe şi trãieşte-l pânã la topirea astralã! Sãdeşte flori şi visuri pe-azurul sãu sãlbatic si arde-l cu fierbinţi fiori, cu lungi suspine, cu zâmbete-avântate, cu patimi rãzvrãtite!
Regãseşte-ţi suflul stelar. Întoarce-te la tine. Te provoc sã-ţi tresalţi inima pânã la…adevãr. Unde fugi? Când insula ta aşteaptã sã-I fii Odiseu. Ascultã şoapta universului, cu atât mai mult cu cât e mai de neînţeles. Eu te provoc sã fii cãlãtorul şi cãlãtoria. Sã te întorci în central fiinţei tale sã iei de-acolo îngemãnãrile luminii şi întunecimii. Aveai un duh odinioarã, iubite cãlãtor…vreau sã-i aud strigarea nemuririi! Impinge-ţi corabia pe apele cele mai tulburi şi senzuale, sã-ţi vibreze furtunile pe corzile-nsetate!
Dar nu te lega de catarg. Şi nici de mare. Şi nici de sirene. Şi nici de ceruri. Altfel nu vei spinteca nemãrginirile. Te provoc sã cãlãtoreşti fãrã fricã, pe orice drum te va chema, şi sã-i iubeşti pericolul şi vraja. Te provoc sã ajungi la aurul din tine…la adevãrul din tine…la tine.