Un fel de ea (II)

I s-a uscat zâmbetul în piept. O zgârie. Şi se zbate. Dulcea zbatere! Cât de îndrãgostiţi suntem de dureri! De zâmbetele nenãscute! “Iese un fum albastru din tine”, îi şopti corbul. “Vrea sã joace”, îi zice ochiul ei împietrit, “vrea sã zburde, dar vezi tu, de fapt e doar o urmã veche. Sau un vis al focului ceresc. Strigãt în pustie. Focul a învãţat sã moarã, dar îşi mai aminteşte totuşi câte ceva. Acum însã e prea pãmântean. Are nevoie de ceva venite de dincolo…”. Corbul îi intrã în piept. Îl simţi rece. Şi în loc de sânge prin vene curgeau litere. “Mi-am pierdut şi gândurile. Nu mai am nimic”. “Tu nu eşti gândurile tale oricum”, rãsunã corbul de lângã inima ei, zguduind-o. “Cred cã n-am învãţat sã mor cum trebuie…”. Corbul îi zgâria pereţii inimii de sare. Rana era dulce. I se pierdea prin vena surdã. Şi urma aripii sale ascuţite..tot mai dulce ca primele iubiri. “Imi simt sufletul scurs într-o amforã. Una cât firul de nisip”. “Cât o lacrimã”, o contrazice pasãrea. “Una roşie”. Corbul se zvârcolea în noroiul din umbra ei ce fredona…romanţa celor ce se înjunghie. “Mã doare ochiul tãu înflãcãrat”, îşi mişcã ea buzele tãiate. Din corb ţâşnirã valuri de luminã. “Uite, ţi-am gãsit suflul”, îi strigã el. “Dar nu presimţi tu, iubite, cã în fântâni umplute de pãianjeni iarãşi se va îneca? Cã Dumnezeu mi s-a mutat pe buzele, iar buzele mi le mãnâncã şarpele?”. Corbul i se strânse în pupilã, îndurerat şi gol. Pe plisc îi înflori un trandafir. “Romanţa celor ce se sting…pe aşteptarea unei petale calde”. Şi spinii intrau pãtimaş în roşul sedat al unui mucegai de inimã…Corbul cânta mai frumos ca privighetoarea…şi ea adormi pe zdreanţa unui vis.