Un fel de ea (I)…

Pe când noaptea pe trepte curgea, în visãri fãrã nume îşi îneca dorurile…mai singurã ca într-o catedralã de cearã…Ochii ei nu mai voiau sã cânte. Sicriu îşi fãcuse din ceasloavele arse. Ochii ei erau supãraţi. Dar lacrimile parcã devenirã dulci. Ştia Dumnezeu mai bine…cãci el le clãdise o fântânã pentru ele, din care sã guste ocazional, când mai cobora sã-şi viziteze abisurile umane. Dar în ultima vreme pãianjenii, şi ei la fel de solitari, îi împânzirã şi lui privirile. Ochii ei se plictiseau. Prea multã ea. Prea puţin din celelalte. Un sãrut uitat de luceafãr încã îi mai frângea trandafiriul buzelor. Şi parcã îi atingea şi oasele. Dacã le mai avea. Corpul tinde uneori sã se dizolve din pricina amintirilor. Se preface într-un susur roşiatic…vis al unui colţ murdar de univers. Cine mai serveşte o inimã pe la ospeţele barbare? Cine mai e însetat de patimi? Ochii ei au glumit cu un corb care tot îi şoptea sã nascã un cuvânt…O adiere de vis, acolo…De ce nu? Când nu mai poţi plânge, începi sã scrii. Eventual pe pereţii unei catedrale de cearã, când mâinile îţi ard şi începi sã te topeşti cu Dumnezeu. Care s-a plictisit şi el…de ochii ei rãscopţi. Probabil cã şarpele din paradis sãlãşluia mai întâi pe dupã lumina frântã a privirii analfabete. Era şi ea la pe o margine de amforã. Sau în ea. O licoare tare. Cine sã-i soarbã ochii? Tot corbul o mângâia pe frunte cu un mit frumos. Sau îl ţesea pe inima strânsã între nişte versuri rãsuflate…ghici! De ochi. Cred cã Dumnezeu mai rãtãcea prin ei. Dar unde sã fie mai bine? În rãceala catedralei sau rãceala unei flãcãri care se zbate, se zbate, se zbate ca sã-şi aminteascã cum era când…ochiul era cald…