Ochiul fãrã idee

mi s-au coagulat dorurile în
ciobul pictat pe
care încã îl mai numesc inimã –
imbrãţisãri vulgare cu secunda
mã seacã-ntr-o stafie vie!
si parcã-mi cresc dinţi
de fier pe nervii albaştri
care tot rod osul
legilor neînţelese…
aş vrea un ochi fãrã idee!
sucit mi-e zborul în
incrâncenarea cuvintelor,
cometelor ce ţes
o tentativã de destin.
zeii m-au murit
din când în când
sorbind parfumul lipsei
de trecut-
mi-e foame de foc!
de forfota pãmânturilor
ameţite-n argintul
valurilor mândre, îngereşti…
sã-mi strige un înger
solzii de prin ziduri,
sã se adune-n nepãsarea
unui gând mântuit!?
mai departe, pe trupul meu sãrat
il doare o noapte care
işi ascunde sfera –
înfiptã într-un arbore întors
stafia îşi sfâşie
scânteia senilã…
şi ochiul meu fãrã idee
oare a ce culoare mai miroase?