Monolog 14 – Amor…

Îmi curg ceasurile prin vena rãsuflatã, convergând în amfora inimii. Luna iarãşi mi s-a lipit de frunte, sãrutând-o mai aprig decât orice ibovnic. A adormit glasul dorului pe sânul cald, şi-nfiorãrile nocturne se joacã pe buzele zvâcnind a amintire. Cine pot fi decât amanta culegãtorului de vise? În carnea mea cântã o lebãdã…orizonturile potcovite de albul inorogului grav, de umbra fumegândã a poetului prins într-un zbor întors…cãtre versul rãtãcit în femeie. Groazã celor ce iubesc stelele, cãci cum sã se amestece o carne ca a mea cu oasele lor sfinte? Un cuvânt şi o mirare pânã când se elibereazã un strigãt pãtrunzãtor de…extaz. Ce neajuns mântuitor! Sã iubeşti stele şi poeţi…plãcerea supremã care veşnic te va lãsa în cruntul jind…dupã mai mult…
Dureroasã ţi-e îmbrãţişarea, luceafãr! Ruptã de fierbinţealã în durerea sa! Dar şi tu te vei scurge pe aripile mele, în infernul meu. Sufletul tãu va dansa pe tâmplele mele, dar nu le va încleşta! Ce sã fie mai nebun? Dorul de carne sau dorul de luceferi? Poezia îmi muşcã din sufletul decolorat, dar, poete, şarpele meu îţi încolãceşte trupul şi vrea sã te rupã de tine…şi câtã stingere în voluptate! Ochiul pãmântului s-a pierdut în anotimpul şarpelui. Dar se întinde spre inima lunaticã. Şi coapsele poeziei se încordeazã pe arãmiul suflet…în mişcãri viclene.
Mi-e foame de ceresc şi un trup poetic sã-l cuprind cu coapsele aş vrea! Sã-l sparg în copilãrii, sã-l zbor în zare. Oare doar gândul sã ţeasã amorul dintre mine şi idee? Dar ce altceva sã roteascã vârtejul materiei mele? Iubesc dansul corãbiilor ce vor sã-mi spargã pieptul…dar zeul mã strange prea tare şi sângerez cu vise ce-mi bat în loc de inimã. Îmi atinge luceafãrul omenescul, dar nu-l poate savura decât între douã licãriri. Iar eu cerescul…între douã bãtãi de inimã. Şi trupul, şi sufletul, sunt cântece fãrã rãspuns. Se cuprind unul pe celãlalt în tresãriri rebele, îşi cautã sunetul cel dintâi care le-a creat. De ce, poezie? De ce îmi iubeşti zvârcolirile?
De ce îmi iubeşti sângele cald al buzelor, poete?
Iar sângele din ochiul meu melancolic de ce e îndrãgostit de tainicul amurg? Trupul mi se izbeşte de gândul metallic, gândul fuge din calea fierbinţelii cãrnii…Dar luceafãrul se scurge încet în sunetul lor comun, strivind uşor şi sânul şi cuvântul…şi e în paradisul secundei de pe obrazul copt şi suflul parfumat. Şi totuşi, poete, vena mea cât te poate gusta? Rãmâi între bãtaia inimii şi bãtaia cuvântului. Naşte-mã ca ibovnicã de zeu şi sufletul mi-l jertfeşte pe crucea fiicei tale. Sã alerge inorogul printre oase şi fantasme, în pieptul cald în care bate…o idee.