Cãtre OM (II)

“Un om este ceea ce-si aduce aminte despre sine”. (Nichita Stanescu)

Cãlãtorule, ai uitat cã eşti nemuritor? Tu şi veşnicia sunteţi gemeni. De ce ai plânge? Ca lacrima rãscoaptã sã nascã luceafãrul pe nãvalnicele-i buze…dar şi el va fi prea strâmt pentru cosmosul ce-l porţi fãrã sã ştii…Ascultã tãcerea. Cãci universul îţi strigã prin ea mãreţia! Nu eşti gând. Nu eşti emoţie. Nu eşti sentiment. Eşti toate laolaltã şi dincolo de ele. Iubeşte-le şi vorbeşte cu ele, cãci te-au aşteptat pe pãmânt ca tu sã le devii prieten şi sã vã îndrumaţi reciproc. Cuprinde cu braţele fierbinţi muntele şi stânca şi râul şi aripa, ridicã la cer glia ce ţi-a oferit trecãtorul trup! Iar dacã setea de ceresc te tot arde, rãcoreşte-o cu aurul lãsat în tine de zeii cei dintâi…cântã, joacã, luptã, aleargã, viseazã, doreşte, zâmbeşte! Sau vrei ca zeul tãu sã piarã-n temniţã încãtuşat?
Crezi cã strigi în pustiu? Doar tu eşti umbra adevãrului, mocnind a tulburare, rãzvrãtire, mâhnire şi refuz! De ce sã nu fii…tu? De ce n-ar fi adevãrul cea mai frumoasã metaforã a ta, în care sã-ţi zvâcneascã eresul, crima, arta şi idila? Ai naşte stele pentru un univers întreg de ai vedea ce comori porţi cu tine!
Care e cauza privirii tale? Care e cauza gândirii tale? Care e cauza inimii tale? Cine va ridica de pe tine îngerul cel negru dacã nu sunetul firav al unei binecuvântãri? Cum vei porni spre viaţã fãrã sã-ţi mântuieşti fiecare gând şi fiecare emoţie, fãrã sã înveţi sã simţi dincolo de simţire? Nu te mai agãţa de ora veche, de cuvântul rece…cãci ele tot vor respire prin tine…de nu-ţi va fi fricã de nicio amintire. De ai curajul de a-ţi aminti. Te cautã sufletul cu jind, lãsându-se plans de el însuşi, cãci tot azurul ţi l-a dãruit, azurul ce ţi s-a lipit de vene. Nu vrei sã redevii înecul în ochiul cel albastru? Viseazã, copile!
Ţi-e fricã sã nu te consumi? Dar cum, dacã esenţa ta e zeul? Aruncã-ţi teama de pieire şi uitã-te adânc la frumuseţea cioburilor tale, din care vei fãuri un mosaic prin care sã-ţi cadã soarele şi luna pe pleoape, când vei fi în singurãtatea singurãtãţilor! Te provoc sã te spargi în cât mai multe cioburi colorate!
Te mai provoc sã te desprinzi de tine. În murmur de izvoare. În mirişti înverzite. Pe nisipuri sclipitoare. În licãriri de şoapte. Pe buze parfumate. Te provoc sã ai tãria de a te rupe de EU ca sã aspiri la SINE. Vrei sã-l afli pe zeu? Priveşte cãtre tine. Dar mai mult cãtre celãlalt. Şi mai mult între voi.
Te provoc sã zâmbeşti singurãtãţii şi tristeţii. Vei mântui tot ce vei inunda cu inocenţã. Nu-ţi fie fricã de veninoasele sãgeţi, cãci uneori le mai azvârle şi arhanghelul sã vadã pe unde mai curge sângele albastru. Rãspunsul tãu cãtre univers! Şi cufundarea lui în tine! De ce şovãi? De ce chemi sfârşitul? De ce aşterni cenuşa? Nu ştii cã pãmântul nu poate sãruta cerescul decât prin mijlocirea ta umanã? Şi sufletul tãu straşnic şi-a dorit omenescul! Trece-l prin toate vãpãile sale, ca niciuna sã nu-I ma fie strãinã! Te provoc sã fãureşti rãsãritul de luceafãr din bulgãrele de pãmânt!
Copil visãtor, te provoc sã-ţi vindeci setea de mântuire…bând din lãuntrul tãu şi potolindu-I şi pe ceilalţi cu sfintele tale izvoare! Trãieşte lucruri mici, trãieşte lucruri mari, te provoc sã-ţi omori inima şi s-o reînvii în mãreţie şi în glas de îngeri! Iubeşte-ţi nebuniile, nevrozele şi sângerãrile şi vei desface zãvoarele cosmic…şi te va purta cântecul astrelor! Te provoc sã te scuturi de gânduri şi sã învârţi roţile cereşti! Vei tremura sau vei surâde? Drumul slobozirii e prea întunecat? Cu atât mai bine! Te provoc sã fii o stea. O stea care pulseazã prin toţi rãrunchii eterului. Cu cât de multe poveşti îţi poţi pecetlui soarta? Te provoc sã-ţi trãieşti visul nebun al vieţii pentru a scrie o poveste mai mare decât universul!
Te provoc sã trãieşti zeul şi sã-i asculţi tãcerea şi sã-i iubeşti misterul. În ceilalţi şi în tine.