Cãtre OM (I)

“De vei avea aur în sufletul tãu, în licãriri de aur va strãluci tot ce porneşte de la tine”. (Nicolae Iorga)

Unde fugi? Unde te ascunzi? Într-un orologiu scârţâit? Într-o candela tremuratã? Într-o umbra plângãtoare? Ţi-ai îngropat poetul în boalã şi delir, în amintire de romanţã negative sau vers nãucit şi sec…nu auzi viermii cei flãmânzi cum rod la uscãciunile rozei ce ţi-a fost odatã nemuritoare iubitã? Nu mai fi cimitir de aripi împãienjenite! Unde ţi-e cântul? Nici zbaterea nu mai curge în şuvoi de patimi, ci doare de…groazã. Ecoul ochiului tãu rãsunã a prohod, ţi-e mult prea dragã întunecimea, ţi-e mult prea dragã frângerea. Te-ai prefãcut în sarcofag. Aprinde-ţi visarea! Ce aştepţi? Îmbrãţişeaz-o şi iubeşte-o! iubeşte-ţi rãnile şi rãul, şi moartea şi durerea, şi gândul, trupul, inima, cãci sunt petale din aceeaşi rozã. Ieşi din pocalul otrãvit de tãgadã şi curgi nestingherit pe braţul roşu-al lunii. Sparge zidurile cetãţii sugrumate de sunetele satanicelor frici şi zburdã-n foc îngeresc…dupã tine!
Ai tu, cãlãtor, curajul de a merge pânã la graniţele fiinţei tale? Şi-apoi sã treci de-nchipuirea cã ele sunt aievea? Arde negura din lume cu flacãra ce ţi-e osândã de nu vrei sã-i rãspunzi! Iubeşte-ţi lacrimile ca sã poţi ieşi din straiul lor! Nu vezi ce inimã frumoasã îţi creşte? Nu vezi ce strãlucire tresare-n zgârieturi? Aruncã-ţi inima în fluviu, s-o sãrute valurile, viforul şi vraja! Dore-vei pacea? N-o poţi gãsi evitând tumultul şi beţia vieţii.
Tu esţi poetul. Tu eşti poezia. Binele şi rãul se-mpreuneazã pe altarul divinului din…tine. Te provoc sã faci din fiecare gând, emoţie şi faptã o capodoperã. Iubeşte-te ca sã te poţi depãşi. Învaţã sã rãmâi în durere ca sã poţi ieşi din ea. Iubeşte-ţi moartea ca s-o învingi. Învaţã clipa ca deschizi poarta eternal. Te provoc sã devii o sferã cu diametrul pretutindeni şi circumferinţa nicãieri.
De ce sã-ţi fie lumea o capcanã? Când te refuzi pe tine, e gurã de balaur. Dar e fecioara din alcov când vrei sã-i sorbi simţirea…Te provoc sã-ţi scoţi sufletul din cufãrul cu temeri, plictis şi deziluzii. Şi sã-i devii cavaler credincios. Sã-l cânţi pe clavecin. Sã-l bei într-un pahar de vin. Sã-i inchini un vers. Sã-l spargi într-un amor. Sã-l îneci în voluptate. Sã-l alergi prin codrii copilãriei. Sã-l cãlãtoreşti printr-un ceaslov.
Neînţelesul…de ce sã-l ocoleşti sau sã te temi de el, când suflul şi privirea sa sunt supreama dezmierdare? Îndrãgosteşte-te de secretul propriei existenţe şi trãieşte-l pânã la topirea astralã! Sãdeşte flori şi visuri pe-azurul sãu sãlbatic si arde-l cu fierbinţi fiori, cu lungi suspine, cu zâmbete-avântate, cu patimi rãzvrãtite!
Regãseşte-ţi suflul stelar. Întoarce-te la tine. Te provoc sã-ţi tresalţi inima pânã la…adevãr. Unde fugi? Când insula ta aşteaptã sã-I fii Odiseu. Ascultã şoapta universului, cu atât mai mult cu cât e mai de neînţeles. Eu te provoc sã fii cãlãtorul şi cãlãtoria. Sã te întorci în central fiinţei tale sã iei de-acolo îngemãnãrile luminii şi întunecimii. Aveai un duh odinioarã, iubite cãlãtor…vreau sã-i aud strigarea nemuririi! Impinge-ţi corabia pe apele cele mai tulburi şi senzuale, sã-ţi vibreze furtunile pe corzile-nsetate!
Dar nu te lega de catarg. Şi nici de mare. Şi nici de sirene. Şi nici de ceruri. Altfel nu vei spinteca nemãrginirile. Te provoc sã cãlãtoreşti fãrã fricã, pe orice drum te va chema, şi sã-i iubeşti pericolul şi vraja. Te provoc sã ajungi la aurul din tine…la adevãrul din tine…la tine.