Amfora

sã-mi pustiesc
amara amforã aş vrea,
sã cresc în ea o planetã
a gândurilor decapitate
pe care sã scurg
câte un ceas
de lipsã de-ntrebare
şi ea sã cânte
la mine
ca la o lirã-nlãcrimatã
de ciocnirile de stele,
atâtea stele care zac
în mine,
hrãnindu-se din
ochiul scurs pe aşteptare.
mã danseazã amurgul
în îmbrãţişãri de
şoapte cotropite
ce colţii îşi înfig
în carnea amforei
suspendate în clipa
retezatã de zâmbetul
recilor cireşi.
sângele zdrobit
în muzicã ar vrea
sã mãnânce cerescul
din miezul gliei,
dar amfora îmi bate
ca ultima amestecare
de morţi înmiresmate…
s-o sparg în rãnile
visãrii aş vrea,
sã nu-mi mai strângã
aşa tare
secunda, râsul, plânsul…